luni, 14 septembrie 2015

Beck Corlan și școala de unde înveți iubirea

Beck Corlan Band
Sursă foto: Denisa Kui

Sufletul este, in general, un subiect greu abordabil intr-o maniera jurnalistica, obiectiva, documentata si tinde sa lipseasca din paginile publicatiilor considerate serioase. Slava Domnului, aici e doar blogul meu, cu opiniile mele si subiectele mele preferate. Prefer subiecte faine si semnificative, iar la mine "fain" si "semnificativ" sunt doua adjective care rar se intalnesc intr-o sarcina de lucru.  Deci-spoiler alert (expresie intraductibila)- urmeaza un subiect sensibil. 
Unul dintre avantajele meseriei de jurnalist este ca ai ocazia sa intalnesti oameni interesanti. Un avantaj al freelancingului este ca poti sa iti alegi subiectele si subiectii (despre dezavantaje, promit sa scriu alta data, intr-o zi usor mai bosumflata). 
Asa am intalnit-o eu pe Beck Corlan- adica Rebecca, tanara compozitoare, cantareata si profa de chitara, dar- mai mult decat atat- un om viu, o persoana plina de viata si de energie. Si cand spun asta, nu ma gandesc la un simplu dinamism de natura fizica. Ma refer mai degraba la felul in care vorbeste, priveste, zambeste (atunci cand stai cu ea la un ceai in Carturesti) sau cel in care canta (atunci cand o asculti in concert) si mai ales la felul in care -se vede ca- iubeste. 
Beck iubeste muzica, viata, oamenii. Vorbeste si canta despre Dumnezeu. (Ups, iar subiectul ala sensibil!)
Daca arta inseamna sa misti ceva in interiorul celor care o recepteaza, atunci Beck este o artista. Daca ne mai indreapta si spre ceva bun, nu doar ne zguduie inutil, atunci Beck este unul dintre acei artisti prin care afli de Dumnezeu si ti se pare mai accesibil. 
Poate ca s-a declansat deja circuitul: "iiiih, lectii si predici despre cum sa fii mai bun, mai crestin, de parca voi/tu/ea sunteti mai breji/mai breze...Ce jurnalism e asta??? De pocaiti? " (relax, people, e doar un blog si da, eu sunt crestina).
Beck mi-a placut tocmai pentru ca nu e genul de persoana ce scoate lectii din tolba, dar e dornica sa impartaseasca din bucuria si din iubirea pe care le poarta dupa ea, alaturi de o editie din Biblie (totodata sursa de inspiratie in compozitii).
Pe scurt, ideea pe care Beck o urmeaza si am notat-o ca indemn este asta:"Spuneţi tuturor că viaţa constă în a iubi (Richard Wurmbrand)."

Restul de detalii- jurnalistice, tehnice, descriptive, le gasiti in interviul din revista Altfel: http://citestealtfel.ro/traieste-altfel/oameni-altfel/beck-to-school-interviu-beck-corlan

Semnat: Ralu Faur
Freelancer- la feminin, sensibil si tot tacamul

p.s. inaugurez cu aceasta ocazie rubrica Oameni vii :), promit sa explic altadata criteriile care trebuie intrunite pentru aceasta definitie. Si sper sa am cu cine s-o ilustrez si de acum incolo. Cat despre Beck, o puteti gasi in poza de mai sus, alaturi de trupa ei, dupa cel mai larg zambet. 

duminică, 13 septembrie 2015

Cum cresti un festival in 10 ani- Festivalul Plai, Timisoara 2015

Plai Grafitti
In anul 2005, doi visatori, Tzuca si Tako plus o mana de prieteni si-au propus sa faca diverse lucruri: sa aduca in Timisoara formatii pe gustul lor- cam straine si exotice pentru gustul localnicilor, intre noi fie vorba :), sa revitalizeze un spatiu abandonat indiferentei- Muzeul Satului Banatean si sa creeze un spatiu in care multiculturalitatea sa fie la ea acasa. Asa s-a nascut Festivalul Plai, intr-un moment in care un concert Paco de Lucia, Al di Meola sau Macy Gray era o raritate pentru Romania, nu doar pentru Timisoara.
Li s-a parut unora ca-s nebuni, ca n-au cum si ca n-ar trebui s-o faca. Dar au facut-o. O data si inca o data si iata-i ajunsi la Plai 10, editia invitatilor surpriza. Cunoscuti drept organizatorii unui festival independent, care se bazeaza pe munca voluntarilor. Accentul pe voluntariat, multiculturalitate si muzica lumii. 
Zeci de organizatii si institutii participa anual la crearea acestui eveniment. Ambasade, centre culturale, ONG-uri, persoane care au ceva de spus. Ma laud ca am participat si eu, pe vremea cand eram "psihologul Raluca Ionescu" :).  Oamenii se aduna cu mic cu mare in ograda Muzeului si descopera ce li s-a mai pregatit in domeniul cultural, educational, social. Interactioneaza. Fac poze. Rad, canta, alearga dupa copii, pana se lasa seara si mai tarziu.

Festivalul Plai în cifre: 10 ediții, 9 culturi diferite, peste 80 de voluntari dintre care 10 internaționali, 3 zile de desfasurare, 15 spectacole, 2 scene, peste 45 de parteneri culturali, peste 200 de activități culturale, 3 instalații outdoor, 1 camping, primul proiect muzical produs de PLAI: Subcarpati + Orchestra. 
Organizatori: Andreea și Norbert Tako- Călători în jurul lumii, au experimentat ei înșiși în numeroase dăți multiculturalitatea, neîncetând să descopere lucruri noi. Totodată consideră că este cool și actual să îți placă ce e al nostru, nu doar ce ține de modă și de străin. Mai sunt cunoscuți și pentru organizarea altor evenimente muzicale precum festivalul Jazz ™ si concerte ale unor artiști precum Pink Martini, Manu Chao.

 "Cea mai mare provocare este organizarea festivalului în sine, pentru că nu putem lua nimic ca de la sine înțeles, nimic nu e sigur până la proba contrarie. Așa că învățăm constant lecția lui Nu."(Andreea Iager Tako- organizatoare)

Mai multe detalii ne-a impartasit Andreea in interviul publicat in revista Altfel, adica aici.


joi, 27 august 2015

Diferit, dar nu prea

Pregatind un interviu cu un om celebru care a refuzat Hollywood-ul pentru a trai si crea in Romania, am regasit un articol vechi, despre a fi obisnuit vs. a fi altfel. Ce inseamna sa vrei sa fii diferit si cum reusesc altii sa puna conceptul in practica. Pana e gata interviul, las ecourile sa vorbeasca.

"„Stii, eu sunt mai diferit”…
Spunea o data scriitorul Mark Twain ca diferit in vremea lui insemna sa fii perfect normal. Imi suna potrivit chiar si pentru timpurile noastre.  In nebunia care ne-a cuprins, una indusa de te-miri-cine, de te-miri-unde, ne dorim sa fim Altfel. Mai cu mot (sau sa-i zic „motz”?) decat altii, mai diferit decat oricine, mai unic decat toti.
Tinerii- care ar trebui sa fie avanpostul nonconformismului creator, la care sursele creativitatii ar trebui sa fie mereu proaspete, sunt poate cei mai tristi imitatori. Oricata galagie ar face, cat de tipatoare le-ar fi hainele, limbajul si gesturile, multiplica la nesfarsit copiile unor vedete care copiaza alte vedete care declara ca sunt ele insele si nimic altceva.
Aceiasi tineri care chiulesc de la ore pentru o ora, doua de MTV, o tigara pe furis si o smotoceala prin parc, pierd ocazia de a afla teoria formelor fara fond sau de a intelege sensul versurilor lui Eminescu in „Epigonii”. Au multe expresii shukare in vocabular, dar le lipsesc gramatica si cuvintele de baza din DEX. Daca ceva nu este in dictionarul lor urban sau pe google, un drum pana la biblioteca ramane de neimaginat.
Arunci privirea mai departe. Pe strada, la serviciu, la bacanie sau la supermarket. Oamenii se inconjoara de produse, consuma, poarta, promoveaza produse si fac trafic de idei suflate de vocile corporatiste. „Fii tu insuti”, „Pentru ca meriti”, „Unica care conteaza” si alte cacofonii triste, atat de uzate si golite de continut.
Incercand sa fim diferiti, esuam intr-o normalitate cenusie. Stradaniile de a contrazice normalitatea ne conduc pe un tarm al naufragiatilor in banal, ne scaldam in conformism. Daca v-ati intrebat cum se ajunge acolo, sa stiti ca prin frica. Frica de a fi cu adevarat cine esti, de a te abate de la drumurile batute, de a te desprinde de opinia masei atunci cand gandesti altfel.

Raluca Ionescu, www.mayra.ro, 2008"

marți, 25 august 2015

Verde, albastru, Marion Krautner

Vara e in general despre lumina si culori, cel putin pentru mine. Mai e si despre forfota si agitatie si oameni entuziasmati de toate posibilitatile de distractie. Si eu umblu, ador sa forfotesc si sa ma scufund temporar intr-o mare de oameni, dar imi place si sa gasesc o oaza de liniste. Asa am gasit-o pe Marion Krautner, in mijlocul publicului la cafeneaua Reciproc, cu chitara in mana si cu chitaristul Mihai Pascu alaturi.
O suvita blonda i se aseaza lenesa pe ochi, un umar s-a sprijinit delicat pe chitara, vocea i se aude ca un firicel dintr-un izvor ce isi vede calm de cursul lui.
Noi forfotim. Ne mai cautam pozitia pe scaun, mai cerem o apa plata sau alta bautura, mai rotim ochii prin public dupa cunostinte. Marion canta. Nici nu stiu cum in jurul ei e liniste, desi in restul perimetrului se zumzaie in fundal.
Interesant cum trece timpul si eu inca mai vreau sa aud ceva. Si cum prind eu curaj sa-mi folosesc vocea si sa strig- din fundul curtii- "Green goes with blue"! Pentru ca asta e preferatul meu si mai vreau o data.
Si inca o data, ca asa-s eu, nu-mi place repetitia decat atunci cand imi place mult. Iar Murmur i se potriveste ca descriere lui Marion. Uneori simti nevoia si de liniste, nu doar de agitatie zgomotoasa.
Interviuri cu Marion sunt destul de putine, deci ma grabesc sa va prezint si eu unul. Aici si in numarul curent al revistei Altfel, daca mai prindeti vreun exemplar tiparit prin Timisoara.

foto: Dan Jakabhazy

marți, 18 august 2015

Timpul in care nu faci nimic. Dolce far niente

    Dacă, în general, suntem concentrați să facem ceva- orice, doar să nu stăm degeaba- conform culturii în care trăim, eu împărtășesc ideea că uneori e bine să nu faci nimic. Susțin ideea chiar dacă nu îmi reușeste de fiecare dată când încerc.
    "Dolce far niente" se poate asorta cu orice moment al zilei și al anului dacă simți că așa e potrivit, dar e favorizat de vară, de vreme bună, de obiceiurile societății de a programa ieșiri în oraș și din oraș etc. "Dolce far niente" nu e totuna cu "Je ne veux pas travailler", indiferent că ești fan Pink Martini sau nu.
   Este mai mult despre plăcerea de a sta fără a face ceva înregistrat ca productiv. Despre A FI înainte de A FACE. Nu toți avem exercițiul existenței autentice, îndrăznesc să spun că sunt puțini cei cărora chiar le iese bine. Despre motive, poate altă dată mai pe larg, căci sigur e interesant.
    Și dacă tot ajungi să fii cu adevărat, nu ai cum să nu simți o altă intensitate a prezentului, să nu fii prezent în momentul actual, să trăiești clipa pur și simplu. Începi să înțelegi că valoarea timpului e altceva decât ce reiese din parametrii de productivitate ai sistemului în care (poate) ești asimilat. 
    Timpul- redus la clipe și momente semnificative- capătă conotații personale. Compară o zi la birou cu un apus de soare savurat în liniște și în deplinătatea prezenței. O pagină din agendă (eventual bifată, cu sudoare) cu sunetul valurilor care se sparg de un țărm și apoi se retrag cu o mângâiere ca de mătase. O săptămână de întâlniri din obligație față de surprinderea unui zâmbet care luminează fața celui drag. Da, astea fac parte din "Dolce far niente"-le meu. Pe ale voastre le cunoașteți voi mai bine.
    Italienii și alte nații mediteraneene sunt cei de la care primim cadou acest concept și continui să le admir atitudinea relaxată, începând de la modul în care își petrec zilele (cu o siestă savuroasă și lentă) până la momentul în care ajung niște bătrânei vorbăreți și sociabili.
   Nici în alte țări, precum India, oamenilor nu le este străină obișnuința de a sta degeaba, alături de ceilalți, în relaxare și în tăcere. În cultura americană, "oamenii fie produc, fie consumă", afirmă psihologul social Robert V. Levine (autorul cărții "O geografie a timpului: despre tempo, cultură și ritmul vieții" ($19, amazon.com), creionând o perspectivă limitată asupra felului în care oamenii își petrec timpul și -implicit- existența.
    Pe scurt, a nu se confunda existența cu ceea ce facem, cu cât facem sau cum facem, dacă tot ce auzim din această frază este verbul "a face". Mai bine să punem diferit problema: Cum sunt eu când fac ceea ce fac? Uneori e mai bine să nu faci nimic, dacă nimic înseamnă să privești ceva frumos, să auzi ceva frumos, să simți ceva frumos. Să FII frumos. Asta ar trebui să ajungă.
    Dacă mai aveți voi alte idei, le ascult cu plăcere.
    Preferabil într-un hamac, lângă un fresh de fructe.


Timpuri relaxante vă doresc!
Raluca
-freelancer, la feminin


miercuri, 15 iulie 2015

Cativa pasi spre tine insati: increderea


Voi ati vazut femei admirabile, femei puternice, capabile, minunate, care totusi raman blocate intr-o pozitie defensiva in care nu cer prea mult, nu vorbesc prea tare si incearca sa nu deranjeze pe cat posibil? Eu, da.

* mini-test: cum reactionezi cand primesti un compliment? il primesti sau incerci sa il respingi, dai si tu unul la schimb? Cum te simti cand faci asta? 

Cunosc putine femei care stiu sa ceara ceea ce au nevoie (a se nota ca: nu intotdeauna ceea ce vrem este si ceea ce avem nevoie, dar asta se ramifica deja in alta discutie) si banuiesc ca asta se datoreaza lipsei de incredere in sine. Increderea ca meritam sa avem lucrurile care ne fac sa ne simtim bine.
Cunosc putine femei capabile sa spuna ceea ce gandesc, fara teama de a fi considerate prea indraznete, prea puternice, prea “masculine”. Sunt femei carora le lipseste increderea de a fi ele insele,-mai sensibile sau mai luptatoare- alegerea lor!, increderea de a fi autentice, din teama de a nu fi respinse de ceilalti.
Increderea insuficienta in sine atrage si putina incredere in ceilalti. Daca o femeie nu se iubeste indeajuns pentru a cere ce are nevoie si a fi exact cine este, nu isi dezvolta nici puterea de a evolua permanent, ramane blocata intr-un cerc vicios: nesiguranta, neincredere, lipsa de iubire si tot asa.
Recunosc ca simt si eu uneori cum increderea in sine ma paraseste, ma imaginez ca un copil care vede lumea de la nivelul genunchilor unor adulti, turtita intr-o multime impersonala, lipsita de putere si de perspectiva.
Dar imi aduc aminte constant cine sunt: o femeie implinita in majoritatea zilelor, o persoana cu potential, un om mai mult bun decat rau si-dintr-o perspectiva spirituala- un copil divin. Nu al lui Pascal Bruckner, ci al lui Dumnezeu. 
Deci, dragi femei care ma auziti acum, va invit sa nu ramaneti blocate intr-o padure de genunchi ambulanti si sa va ridicati pe propriile picioare. S-ar putea sa va descoperiti mai inalte decat credeati :) Cand stai multa vreme cocarjat si ghemuit, nici nu ai cum sa-ti mai simti picioarele, daramite sa te intinzi ca lumea.
Primul pas este sa te ridici in picioare, sa vezi lumea de la inaltimea ta reala.
Sa incepi sa te descoperi, ca sa iti poti recupera identitatea: corporala, mentala, spirituala, sociala.
Cine esti tu? Daca nu stii de unde sa incepi, iti recomand un instrument util: Eu cine sunt, o carte de Mihail Musat. Completeaza sincer paginile albe- acolo nu e doar o carte, e chiar personalitatea ta.
Dupa ce te descoperi (nu se va intampla peste noapte), sa tragi o linie sincera intre defecte si calitati- o analiza SWOT, daca vrei, o privire de ansamblu asupra personalitatii tale.
O sa bagi in seama mai cu atentie ce iti place si ce nu, ce te face fericita si ce te sperie, ce te bucura si ce te infurie. 
Asta esti tu. 
Foarte bine.
Ce iti doresti tu? Cum esti si cum ai vrea sa fii? Daca esti ca si mine, poate ca vei fi de acord ca iubirea sta in centrul puterii feminine. Vrei sa fii puternica si demna de iubire?
Eu stiu ca deja esti, dar te astept si pe tine sa accepti.

Pe curand!


p.s. si pentru ca sunt femeie, ador comunicarea, comentariile si feedback-ul. Le poti transmite aici si pe facebook sau pur si simplu printr-un gand :)



luni, 13 iulie 2015

Iubiri la foc rapid


Imi plac poetii pentru ca sunt printre putinii barbati carora nu le e teama sa se tanguie si cand sufera din cauza dragostei si cand sunt fericiti (mai rar) si cand obtin ce vor si cand nu :)... Important mi se pare ca acesti barbati au suficient curaj sa isi recunoasca suferinta, iubirea, emotia in general. Deci ii consider niste experti in exprimarea emotiilor.
Imi plac mai mult decat psihologii, care studiaza aspectele obiective (proximitatea, similaritatea, atractia interpersonala bazata pe trasaturi fizice si ideal estetic comun etc) si le fac si pe cele mai intime si subiective sa para foarte seci si impersonale.
Ma pasioneaza subiectul relatiilor: cine pe cine atrage, cine pe cine ajunge sa iubeasca, pot barbatii sa fie prieteni cu femeile, pot femeile...? Punctul meu de vedere e subiectiv si nici experienta mea nu e nelimitata, asa ca, atunci cand abordez un subiect nou, prefer sa trec in revista mai multe surse.
Asadar, am luat extremele- lirismul si obiectivismul- si le-am trecut prin filtrul meu personal, incercand sa ajung mai aproape de esenta aventurilor de vara. Pentru ca e vara si prefer subiectele usurele, efemere, volatile :)
Articolul se gaseste integral in revista Altfel de luna aceasta, in diverse locuri din oras (si in varianta online).


sâmbătă, 20 iunie 2015

Cu ochii dupa stele sau Intalnire cu cosmonautul Dumitru Prunariu

Unul din avantajele de a fi scriitor freelancer este si faptul ca poti sa scrii despre cine iti place, iar mie imi plac oamenii care fac lucruri interesante. Multumirea mea este sa ii intalnesc, sa conversam, sa le aflu povestile.
Intr-o zi calduroasa de mai a poposit in Timisoara nimeni altul decat cosmonautul Dumitru Prunariu- un om care la 28 de ani -tot prin luna mai- isi petrecea zilele si noptile in spatiul cosmic, efectuand diverse experimente stiintifice si experimentand pe pielea sa viata intr-un laborator spatial.
A ajuns la noi in oras la invitatia Profi, care sarbatorea deschiderea a multor magazine. Conferintele sale erau trecut ntr-un program plin de muzica si de artisti si de diverse activitati pentru copii, dar mi-au sarit direct in ochi. Cum era sa lipsesc eu de la asa eveniment?
Nu doar ca n-am lipsit, dar am participat cu maxim interes, am aflat lucruri noi despre spatiu, m-am distrat ascultand tot felul de intrebari de la copiii din sala, apoi am cutezat sa ii iau si un interviu si iata ce frumos s-au combinat placerea personala si partea profesionala :)
Mi-a facut placere sa descopar o prezenta amicala, un om lipsit de pretentia de a fi pozitionat intr-un turn de fildes, asa cum te-ai putea teme din partea cuiva care inseamna ceva in istoria spatiala a unei tari mici. Pentru ca Dumitru Prunariu este singurul roman si unul dintre cei aproximativ 600 de cetateni ai planetei Terra care au avut privilegiul sa ajunga in spatiu.
Interviul il veti putea citi in urmatorul numar al revistei Altfel, din luna iulie.
Acum astept urmatoarea ocazie de a-l intalni, sa ii ofer si un numar din revista. Doar n-o sa-l hartuiesc o singura data.