duminică, 12 octombrie 2014

Incantat de cunostinta

Exista o persoana foarte importanta, pe care adesea nu o bagam destul in seama. O tot impingem deoparte, o amanam, nu vrem sa ne implicam prea tare in descoperirea ei.
Persoana aceea e chiar propria persoană şi vine un moment când trebuie să o privim cu curaj şi sinceritate, drept în ochi.
Câţi dintre noi pot spune cu siguranţă că se cunosc? Datele din buletin, informaţiile sociale, obiectele pe care avem acte de proprietate, anii pe care i-am trăit şi altele asemenea sunt doar frânturi din cine suntem cu adevărat.
Poate ai avut tentative de auto-descoperire, dar nu ai primit din senin o analiză serioasă şi aprofundată a personalităţii tale. Din păcate-  sau din fericire, nici nu vei primi. Lasă deoparte testele cu “majoritate de a” sau “de b” sau “de c”: sunt numai bune de completat în tren, ca să îţi treacă timpul. Nu te amăgi cu rezultate vagi, la grămadă. Una dintre marile capcane ale auto-cunoaşterii sunt răspunsurile facile, fabricate instant sau – şi mai rău, rezultate din combinaţii cibernetice impersonale, numai 9,99 USD/bucata. Da, de cele mai multe ori contribuţia specialiştilor la dezvăluirea personalităţii tale costă, însă există şi modalităţi de a parcurge chiar tu o bună bucată din drum şi acestea îţi sunt la îndemână.
Auto-cunoaşterea presupune mai mult decât bifarea unor răspunsuri prestabilite dintr-o revistă sau chiar dintr-un test specializat. Pentru că înaintea răspunsurilor trebuie să se nască întrebările.
Poţi să îţi faci o idee despre cum te vezi cu adevărat, observând ce răspunsuri primeşti la întrebarea “Cine sunt eu?”
Începe cu tine însăţi şi încearcă exerciţiul acesta. Sinceritatea vine mai uşor între tine şi foaia albă de hârtie, care începe cu “Eu sunt…”. Completarea propoziţiei îţi revine ţie, în ritmul care îţi convine, cu cuvintele care îţi răsar prima oară în minte, fără nici o privire curioasă care să te analizeze sau să te eticheteze. Poţi da câte răspunsuri îţi vin în gând, nu există limite – dar cu siguranţă poţi chiar tu să impinge limitele, căutând cât de multe răspunsuri la această întrebare aparent simplă. Pe măsură ce înaintezi, ai şanse să aprofundezi această introducere la propria persoană.
Când simţi că ai terminat, priveşte ce ai răspuns. Poţi încadra răspunsurile în diverse categorii?  Legate de statut, de gen, de ocupaţie, poate chiar de înfăţişare fizică? Ce fel de răspunsuri ai dat? Observă din ce registre-fizic, intelectual, caracterial, social ş.a. - fac parte răspunsurile alese de tine.
Îţi poţi da seama astfel, la o primă privire, cum te vezi, cum te descrii, cum te prezinţi. Poţi deveni mai conştient/ă de felul cum te defineşti, în faţa ta şi în faţa celorlalţi. Poate că descrierea ta se bazează pe folosirea predominantă a atributelor fizice sau, dimpotrivă pe aspecte sociale sau trăsături de caracter. Răspunsurile şi distribuirea lor pe categorii depind de tine.
Care sunt primele trei răspunsuri care ţi-au venit în minte? Cu ce ai încheiat? La care ai ezitat sau nu ai vrut să recunoşti că sunt adevărate şi să le pui pe hârtie? Dacă nu ai realizat până acum ce formă ia prezentarea ta, alătură-te celor care îşi caută, prin meandrele personalităţii, răspunsurile.
Cunoaşterea de sine nu vine peste noapte, este un proces îndelungat, adesea minuţios, care cere răbdare, sinceritate, deschidere şi forţă. Capcanele sunt multe, facile şi frumos colorate. Nu toţi avem răbdare, nu toţi avem rezistenţă la tentaţii ieftine. Dar avem, cel puţin, înclinaţie naturală spre auto-investigare. 
 
Nu trebuie să ai o personalitate introvertită (înclinată spre interacţiunea cu mediul interior, al propriei persoane, în defavoarea interacţiunilor cu ceilalţi). Trebuie mai degrabă să ai bunăvoinţa să încerci să fii sincer/ă. Sinceritatea nu este mereu la îndemână.
Uneori, în aventura cunoaşterii, putem ajunge în faţa unor porţi pe care nu am vrea să le deschidem. Alteori afişăm intentionat reclame mincinoase (“sunt bun ca pâinea caldă”) sau avertismente pentru public (“câine rău! nu îndrăzni”). Ideal ar fi să evităm orice mesaje care ne induc pe noi înşine în eroare şi ne fac să uităm cine suntem cu adevărat, chiar dacă pe alţii îi convingem.
Căutarea de sine poate fi descrisă în cuvintele lui Mircea Eliade: încercarea labirintului. În drumul către Centru, către miezul fiinţei noastre, aşteaptă multe teste de curaj, de perserverenţă, de discernământ şi tot aşa… Important este însă să începi călătoria şi apoi să nu încetezi să te întrebi: “Cine sunt eu?”

Raluca Ionescu (www.mayra.ro, Drumul spre centru)

vineri, 11 iulie 2014

Aniversarile mele

Pe nesimtite… “a mai trecut un an”… si te trezesti ca a sosit iar ziua de nastere. Pentru unii dintre noi- eveniment sarbatorit cu surle si trambite, cu multe cadouri si veselie, iar pentru altii -motiv de depresie. Ce povesti ascunde ziua care marcheaza nasterea fiecaruia dintre noi?

Dincolo de semnificatiile personale pentru noi si pentru familia noastra, aniversarea poate capata si alte conotatii, in functie de viziunea oferita. Daca intrebi specialisti din domeniul astrologiei, ziua si momentul in care ai venit pe lume sunt extrem de importante, deoarece se crede ca drumul fiintei umane poate fi descifrat urmand cursul anumitor astre.

Din curtea religiei perspectiva arata altfel. Lipsa dovezilor consistente ii indreptateste pe istorici sa creada ca- atat in iudaism cat si in crestinismul timpuriu, nu se sarbatorea ziua de nastere. Consumul excesiv de alcool in cinstea sarbatoritilor nu era privit cu ochi buni de catre parintii religiei.

In practica zilelor moderne, sarbatorirea datei de nastere este mai degraba un eveniment cu nuanta sociala, o practica uzuala din cultura multor popoare. O zi de nastere clasica se sarbatoreste de obicei prin reuniuni cu cei dragi si este asociata cu primirea de cadouri, urarile de bine si nelipsita prajitura rotunda cu lumanari-tortul aniversar.

Surpriza insa, radacinile acestei practici se regasesc in ritualurile magice. Banalele felicitari si urari de bine erau la origine formule si incantatii magice, frecvent folosite de vrajitori impotriva fortelor malefice. Se credea ca persoana este mai receptiva la descantece in ziua aniversarii, deoarece spiritele sale ocrotitoare sunt in apropiere. De asemenea, se recomanda memorarea viselor visate in ajun, pe post de predictii ale viitorului. Si- daca formulele incarcate cu energie pozitiva erau binevenite, dusmanii erau de ocolit in aceasta zi, tocmai pentru a evita “murdarirea” campului energetic. Pe langa “Aniversare fericita” i se mai ura sarbatoritului “multe alte zile fericite”.

Cadourile primite se pare ca au o reminiscenta in practica pagana de a aduce ofrande zeilor- sarbatoriti si acestia intr-o anume zi a anului. Lucrurile daruite acestora aveau rolul de a atrage bunavointa asupra celor care le ofereau.

Originea tortului ornat cu lumanari isi are originea tot in veneratia idolilor pagani, anticii crezand ca focul lumanarilor are proprietati magice. Acestea erau oferite impreuna cu ofrandele, pentru ca ajutau dorintele sa ajunga la urechea zeilor. De atunci se pastreaza si obiceiul de a-ti pune in gand o dorinta si apoi sa sufli in lumanarile din tort. Forma traditional a tortului aniversar este inspirata de la grecii antici, care o sarbatoreau pe Artemis-al carei simbol este luna, cu prajituri rotunde, ornate cu lumanari aprinse.

Asadar, din perspectiva istoric-religioasa, sarbatorirea zilei de nastere are o conotatie mai degraba pagana. In afara de semnificatia culturala, se mai impune si una individuala, care poate sa difere de la persoana la persoana. In general insa, ne bucuram cu totii sa avem oficial o zi in care suntem personajul zilei. Mai multe ne sunt permise decat de obicei, iar cei din jur ne coplesesc in mod firesc cu atentii. Atentia se indreapta asupra ta, fara sa fie nevoie sa faci ceva deosebit. Este, pur si simplu, ziua ta.

Din punct de vedere psihologic, simpla formula “azi este ziua mea” poate functiona ca o mantra, intarind increderea in sine si stimuland motivatia. In frenezia pe care ti-o poate aduce sentimentul sarbatoririi, poti face lucruri la care pana atunci ai visat, de la cumpararea unei perechi noi de pantofi la o excursie intr-un loc de basm.

Insa anul are mult mai multe zile si o singura aniversare (doua, daca ai noroc si de o onomastica). De ce sa asteptam o singura zi in care sa ne bucuram, aruncand pe apa sambetei restul de 364 sau 365 de zile perfect folosibile? Asa a gandit si Lewis Caroll cand a inventat neologismul (intraductibil) Unbirthday, cu sensul de “orice alta zi a anului in care nu se sarbatoreste aniversarea”.  Ideea de a sarbatori cat mai multe cu putinta din celelalte 364 de zile ale anului este atragatoare si perfect realizabila. Fara sa fim dependenti de energia pozitiva emanata de cei din jur, de urari sau de "ofrande", pur si simplu folosind cu incredere formula “azi este ziua mea”, de ce nu?

De ce nu am incepe sa sarbatorim aniversarile noastre cotidiene chiar de acum? Avem multe de bifat.

Raluca Ionescu (2009)

vineri, 18 aprilie 2014

Nu, niciodată. Adică întotdeauna Da.


Pentru că m-a apucat pozitivismul (mi se întâmplă periodic) și vreau să îl consemnez până îl mai am, iată ce propun azi: să răsturnăm negativismul.
Nu trebuie decât să ieși pe stradă și să te împiedici de el sau să deschizi fereastra și să inspiri aerul încărcat de Nu-uri. Mda, din păcate, și fraza mea a început tot cu un Nu. Pfui, și titlul!
Deci e timpul să începem. Cu primul pas: selectați o bucată.
Eu sunt mai degrabă orientată spre sinteză decât spre analiză, deci o să-mi iau to(r)tul. Azi aleg sărăcia românului (indiciu: nu-i vorba lungă).
Mă refer la sărăcia generală în care ne trăim viața. Mai restrâng puțin: sărăcia nematerială, cea care nu se vede în mall-uri. Când zic că suntem săraci, eu nu văd oameni fără bani, ci oameni fără bucurie. Chirciți, chinuiți, amputați, mutilați, schilozi, incompleți, devastați de întrebări fără răspuns, cu sensul lângă noi dar cu ochii în curtea vecinului...Recunoașteți profilul?
Ușor atunci, spre al doilea pas: identificați ce zice gura lumii.
Lumea din jur zice multe fără să spună ceva util, ceva constructiv, ceva înălțător de suflet. Gura lumii e flămândă, ar vrea hrană, dar primește otravă și tot asta dă mai departe. Bârfă, senzațional, șocant, degradant- dacă astea nu-s în meniu, le căutăm și le introducem noi. Soluție rapidă: jos televizorul!
...pauză de revenire
Deci suntem săraci, dar nu pentru că n-avem destui bani, ci pentru că n-avem destule valori, destulă morală, destul caracter. Fără ele, n-avem viitor.
Pentru că acceptăm mizeria pe jos, pe stradă, la televizor, în tramvai și în suflete.
Pentru că ne ignorăm deopotrivă bătrânii și tinerii și pe noi înșine, pentru că ne educăm copiii departe de bine, adevăr și viață.
Pentru că ne disprețuim rădăcinile și identitatea, pentru că ne vine să râdem de un bătrân atât de simplu care îi expunea clar lui Baiazid că iubirea de moșie e un zid...N-avem iubire de moșie, n-avem zid. Și ne pierdem trecutul.
Pentru că nu știm să primim frumos sau să apreciem ce avem deja. 
Pentru că nu zâmbim, pentru că nu iubim, pentru că nu plângem atunci când e cazul, pentru că nu ieșim în stradă să ne strigăm necazul, pentru că nu dansăm, pentru că ne e frică de critici, de vecini, de părerea altora, a tuturor în afară de noi.
Pentru că nu ne ascultăm vocea interioară și pentru că nu avem o voce. Nici interioară, nici colectivă.
Pentru că judecăm ce fac alții dar responsabilitatea personală nu ne-o asumăm.
Pentru că ne călcăm trecutul în picioare, ignorăm frumusețea prezentului și ne compromitem viitorul, pentru toate astea suntem săraci într-o țară bogată.
 ...pauză de reculegere
Pentru cine a ajuns până aici, pasul 3. Ce-i mai complicat abia acum urmează.
Să iei toate negațiile și să le transformi în lucruri pozitive nu e treabă ușoară. Nu-i nici măcar omenească, e din alt orizont. Dar să stai zi de zi cu brațele încrucișate fără să faci ceva, e chiar la polul opus. Cu toții avem slăbiciuni, momente de care ne e rușine, greșeli pe care le-am îndrepta. Adică da, a greși e omenește, dar a persevera e diabolic. Opriți-vă voi înșivă din acest soi de perseverență.
Dacă ai închis ochii de câte ori ai văzut ceva scârbos la televizor, acum deschide-i, uită-te mai bine cum se cheamă emisiunea și fă-i măcar o reclamație la CNA (zic și eu).
Dacă ai întors capul când o mamă își săpunea copilul în plină stradă ignorând prezența ta, acum ține-l drept și privește-o în ochi. Poate nu înseamnă mult, dar e ceva.
Dacă ai tăcut când adolescentele suave din parc scuipau coji de semințe în nisipul în care-ți lași copiii la joacă, acum deschide gura. Poate o să iei doar aer în piept sau o să tușești, dar tot e un început. Data viitoare poți să le spui: Uite, coșul de gunoi e la dreapta, lângă tine.
(Dacă tu însuți/însăți ești de partea negativă a baricadei, atunci lupta este între tine și tine).
Oricum, postarea asta este exclusiv pentru tine, nu pentru ceilalți. Lasă-i pe ceilalți cu treburile lor, fiecare duce o cruciadă (sau chiar o cruce) de care probabil nu ai nici cel mai mic habar. Fii tu schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume. Știu sigur că asta a spus-o un om luminat, dar nu mai știu cine.
Pare puțin, dar contează. Negativismul se poate răsturna peste noapte (eu nu mă pricep cum), dar și dacă îl urnești puțin câte puțin. Pentru că, de fapt, este nevoie să te urnești pe tine. Să începi cu Da de câte ori poți, ideal întotdeauna.
Poți să-mi lași feedback, o să mă bucur să-l aud. Dar și dacă preferi să păstrezi anonimatul, eu tot o să bănuiesc că ai început revoluția tăcută atunci când o să văd mai mulți copii zâmbind pe stradă și mai puține coji de semințe pe jos (televizor nu am, deci pe ăsta nu-l pot lua de indiciu).
Da, profit de ocazie și să îți scriu- pentru oricând ajungi să citești- urarea mea.
Îți doresc sărbători preapline de dragoste (pentru ca din preaplinul fiecăruia să se poată revărsa măcar de-un plin și în preapuținul altora)! Așa să ne ajute Dumnezeu.

vineri, 28 martie 2014

Nu am timp, am internet

Nu am timp. Dar cine are? Doar nu crede cineva că are timp doar pentru că are ceas.
N-am auzit vreodată să fie careva dintre noi stăpânul sau stăpâna timpului. Nici măcar a ceea ce numim timp personal. N-am văzut vreun act de proprietate sau măcar vreun bon fiscal.
N-avem timp. Trăim în timp ca într-o dimensiune și atât.
Dar și dacă l-am avea, la ce ne-ar trebui? Dacă n-am timp, de fapt, pentru ce nu am? Ce nu pot face pentru că n-am timp?
Urmăriți puțin într-o zi oarecare din viața voastră când, cui și de ce spuneți această expresie. Cu ce frecvență, chiar. Veți fi poate uimiți să mai descoperiți ceva despre voi înșivă.
Eu m-am convins, cu niscaiva rușine, că n-am timp pentru relațiile umane. Dar am timp, multe ore pe zi și multe zile pe săptămână pentru munca mea, pentru conversații și networking virtual, pentru seriale americane și pentru stat noaptea pe net în loc să dorm.
Și cum soarta le mai aranjează ca să ni le arate și altfel, lucrurile s-au schimbat azi brusc în ritmul meu temporal obișnuit, printr-un incident banal: a picat netul.
Și brusc mi-am recăpătat timpul. Am avut timp să mănânc la masă (cu laptopul în altă cameră), să citesc o carte (cu pagini de hârtie, nu virtuale), să-mi sun prieteni și să mă întâlnesc cu vechi cunoștințe, chiar și să pun mâna pe pensulă să mai colorez ceva. Am avut nu doar mai mult timp, ci și răbdare, la plimbare cu familia mea faină care de obicei concurează pentru atenția mea cu clienții, proiectele, misiunile mele profesionale (toate importante, toate presante).
Am avut timp până și de reflecții antropologice și filozofice, gândindu-mă că oamenii din vechime își prețuiau altfel timpul și pentru datorită faptului că nu îngrămădeau prea multe lucruri într-un interval prea scurt. Că aveau mai puține activități, dar mai profunde, multă liniște, mai mulți prieteni poate (deși n-aveau internet).
Din păcate, conexiunea mea la net și-a revenit, laptopul s-a întors pe genunchii mei și iată, din nou nu mai am timp.De parcă aș fi avut vreodată...
Voi cum reușiți să vă împăcați cu timpul? Ce relație aveți și ce lucruri vă permite să faceți? M-aș bucura să vă aflu punctele de vedere.