vineri, 25 martie 2011

L’amor che muove il sole

Dante spunea ca iubirea pune in miscare soarele si stelele. Unii pretind ca suntem praf de stele si uneori chiar se intampla sa o dovedim.
Dar de mult mai multe ori confirmam ca suntem slabi si fragili.
De la prima suflare suntem vulnerabili si dependenti de grija altora. Incepand cu nasterea, bifata la categoria “eveniment traumatizant”, iesim dintr-un mediu linistit si plonjam intr-o lume a raporturilor de forta si de dominatie. Haotica, isterica, nebuna de-a dreptul este lumea in care ne cautam locul, plina de stimuli si de provocari neincetate. La toate acestea trebuie sa facem fata daca vrem sa supravietuim, cel putin din punct de vedere fizic.
Si chiar daca nu ne-ar limita asa dramatic persoana noastra materiala, oricum ne nastem cu un defect de la bun inceput: fragilitatea sufletului. Toata viata e o continua provocare, de a ne echilibra intre binele si raul care ne inconjoara, de a face pace intre experientele obiective si rezonantele lor subiective. De a atinge starea de bine.
Orice ne poate traumatiza, orice poate inclina balanta mai sus sau mai jos in viata noastra, pana si un fir de praf sau o suflare, daca le lasam.
Si atunci, cum sa fim fericiti? Cand e atat de greu sa fii puternic si atat de simplu sa fii slab, cand tentatia sa abandonezi este atat de mare! Cand semenii tai nu se straduiesc deloc sa iti faca lucrurile mai usoare. Cand inima poate fi franta cu usurinta, ca tulpina unei flori. Si cand incerci constant sa te agati de solutii efemere. Credinte gresite. Ganduri toxice. Iluzii auto-intretinute. Substante care iti anesteziaza creierul si il fac sa vegeteze intr-o suprema forma a dezertarii de la realitate.
Si totusi, desi fugim cu disperare de suferinta, ne aruncam cu capul inainte in framantarile dragostei. Ne chinuim cu sentimente neimpartasite sau luptam pentru dragostea cuiva, sa nu se stinga, sa nu ne fie furata, sa nu fie amenintata. Cum poate dragostea sa ne impinga pe traiectorii nebanuite?
Cum pot aceleasi fiinte care tremura din toate incheieturile sa devina luptatorii care calca peste orice obstacole? Nu ma refer la personaje fictive de sub stindardul dragostei – precum Don Quijote, ci la oricare dintre noi.
Daca o fiinta draga, cu adevarat draga, este chinuita, molestata sau doar amenintata, cum se trezeste in noi forta, adevarata forta de a merge sa o protejam? Sa o salvam sau sa o razbunam, orice actiune care implica acel curaj pe care nu l-am avut sau nu l-am avea pentru a ne proteja sau razbuna pe noi insine in fata unor pericole asemanatoare?
Dragostea ne da forta.
De ce ea? Ce inseamna? De unde vine aceasta putere tainica? Ce ma face sa imi smulg fata siroind de sange din noroi, sa ma intorc impotriva dusmanului de moarte si sa-l arunc cat-colo, cand imi ameninta persoana iubita?
Cum de nu-mi mai e frica de moarte, de durere, de chinuri, de umilinta? De unde atata altruism, atata daruire de sine, atata uitare de sine in fata pericolului? Cum devin din amenintat, amenintator?
Iubesc, intr-adevar, dar cu instinctul meu de supravietuire cum ramane? Ce e dragostea de ma face sa il contrazic orbeste? Din dragoste, uitam adesea de noi insine, de nevoile sau durerile noastre. Am face totul pentru celalalt, cu multe riscuri, chiar si cu riscul de a nu ne iubi la randul sau. Poate nu ne va iubi si maine la fel ca azi. Poate sa ne garanteze cineva dragostea?
 
Intrebari misterioase.
Eu nu le-am gasit raspuns. Dar vad ca toate drumurile duc la dragoste si in fata acesteia ma inclin.

*****
articol regasit in arhiva Mayra.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu